EDITORIAL
EMINESCU – DAR SFÂNT
Eminescu este binecuvântarea dăruită de Dumnezeu poporului român. Poate într-o zi ne vom dezmetici și vom începe cu începutul, vom rescrie povestea acestui popor cu lumina Luceafărului nemuritor. Poate într-o zi, vom auzi cum plopii murmură smeriți, în plânset de doină, romanța acest neam, unde doar în limba ta poți să-ți spui dorul, bucuria și jalea, unde doar în graiul acesta vom nemuri ca popor.
Atâta tristețe în suflete… Doar Eminescu ne-a mai rămas să adune în jurul Lui românii din lume, vitregiţi şi fără Ţară, în viscolul ce tot mai mult coboară-n noi. Încă mai vorbeşte generaţiilor viitoare, încă se mai roagă s-aprindă spiritul sădit în noi, Limba noastră dulce de nai, de rai, cu flori de tei prinse-n icoană, să renaştem prin El!
Curg anotimpurile… vremurile sunt tremurânde peste codrii Vlăsiei, peste câmpia nelucrată sau dată la alții, peste bucăţile de Românie vândute și umilite. Doar El ne poate aduna în jurul Lui, sub Tricolorul ca o punte între Pământ şi Cer.
Dumnezeu ni l-a trimis pe Eminescu, acest suflet călăuzitor, pentru a ne bucura și înveșnici, să ne binecuvânteze și să ne sfințească prin Poezia Lui, care ne curge prin vene, cu care ne legănăm copiii, ne mângâiem bătrânii, care ne înalță la cer cu fior și dor în suflet.
Ni l-a dăruit pe Eminescu, scânteie din spiritul nostru, Luceafăr nemuritor, să vedem mai bine cât e de frumoasă Limba noastră îngerească, cu propria ei demnitate, încrustată adânc în sufletul românului, să dăinuiască peste vremuri, să știm unde suntem Acasă.
Aud un suspin celest… Eminescu e mereu român printre noi, coborând din icoana neamului. Spirit pur şi înalt! Am vrea să mai întârzie printre noi! Plânge teiul de dor, se vaieră plopii, piatra şi naiul și Enescu, romanţa şi stelele-n cer și Doina ce buciumul o cântă cu jale. Se cutremură munţii și cerul deopotrivă, veșnicia îmbrăcată în tăceri ne este călăuză peste timpul nepereche. Noian de nelinişti şi dureri pe-altarul Limbii Române. Iubirea Lui să dăinuiască, comoară a noastră sacră. O lacrimă curată a sufletului românesc. Cu numele Lui deschidem toate porţile Lumii!
O Limbă strămoșească trăieşte în noi Românii. E veşnicia acestei Ţări. Aud cum ea doineşte eternitatea acestui popor, în umbre de ninsori. Prin ea am zidit o Ţară, prin ea avem urmaşi, prin ea va dăinui credinţa. Din Lumina ei vom înflori în primăvară, în miezul pâinii îl vom așeza mereu pe Dumnezeu. Eminescu e cu noi!
Lăuntric, fiecare om poartă în suflet un tei. O biserică a românului! Păsări fugare cu dor de nemurire te învăluie. Un legământ de iubire într-o rugăciune verde. Șoaptele înserării adună iubirea în frunze, odată cu istoria acestui popor, cu Limba lui Română cu tăcerile de dor de lumină. Un Foc viu și sacru respiră peste umanitate, o Stea în universul credinţei. Lumina prinde chip. Luceafărul Sfânt pe bolta fiinţării umblă în tălpile goale pe glia strămoşească: Pace Vouă Românilor!
De la fereastra cerului picură lumina îndemnându-ne să-L recitim pe Eminescu. Prin El ne întoarcem mereu la vatra strămoșească, acasă, unde El e frățiorul meu și al tău, al celor care vorbim Limba Română. Mereu măcinat de cugetări să afle încotro mergem… Nici azi nu știm… Demnitatea noastră încă se zbate să răzbească în istoria lumii. Matricea noastră de neam încă își caută locul cuvenit pentru acest popor. Eminescu a scos la lumină energiile creatoare ale cuvântului românesc și le-a arătat lumii. Ne luminează ca un far identitatea. Ne arată veșnicia care există în cuvânt. Să fim întru eternitate Acasă, întru Lumina ce suntem! Pentru Țara asta, cu siguranță, într-o zi de sărbătoare Eminescu va renaște! Dumnezeu iubește România!
AURELIA RÎNJEA
