Revista LUCEAFARUL DIN VALE nr.3/2022

NICHITA – DE ZIUA POEZIEI Ecoul necuvintelor ajunge până astăzi, după reverberații adânci, pe un drum infinit, cu o discursivitate ireală și totodată promițătoare. Timpul prezent este o dovadă ca poetul trăiește în noi și prin noi. În demersul său poetic, Nichita Stănescu creează propria ordine, o investiție lingvistică ce avea să producă mutații în spiritul poeziei romanești, cu rezonanțe profunde în creația artistică a poeților contemporani, dând încă naștere la interpretări și la reflecții. Bogăția semanticii, sclipitoare prin limpezimea gândirii poetului, produce vibrații lăuntrice, în armonie nu numai cu starea lui sufletească ci și cu spiritul timpului, cu dimensiuni necunoscute ale spațiului prezent și viitor. Cu laserul sau lingvistic, poetul purifica vorbirea, spunerea poetică, separă esența din infinit. Purifică nu numai cuvântul ci și gândirea, printre stranietățile universului. La el, cuvântul e materializat și fluid, iar dacă nu-l găsește, îl creează. Da, coerență, intensitate, direcționalitate, puritate semantică a cuvântului, dând noi dimensiuni spiritului poeziei moderne. Comunicarea, pentru el, devine o provocare în ființarea efemeră, o trecere în acel dincolo, al eliberării inefabile din înlănțuirea destinului. În viziunea lui, cuvântul capătă semnificații surprinzătoare. Prin pâlnia cerului, prin filtrul gândirii, el creează cuvântul cu devenire antientropică. Poezia lui este act de cunoaștere și de revelație, o taină a sufletului, un zbor inedit. În aventura sa poetică, el vede poezia în acțiune. Limba se naște din nou, pentru el și pentru generațiile viitoare. El, inventatorul de cuvinte, le vede, le creează și stăpânește „hemografia” la perfecțiune. Ca un savant ce operează cu modele proprii, explorează câmpul cunoașterii și prin cuvânt descoperă noi frontiere ale sufletului uman. Cuvintele lui realizează spectacolul numit „viață”. Prin ordinea sa, cuvintele, poezia, capătă limpezime și esență. Cuvintele sunt ipostaze ale existenței, umbre ale structurii materiei înluminate, pentru că a scrie, e o stare de fericire pe care ți-o construiești, o aventură spirituală în care te simți vultur. În centrul lumii pulsează Poezia, iar cuvântul, acest vehicul estetic, înglobează în el materie și conștiință. Prin el, verbul „a fi” permite poeților să vorbească liber despre viitor. În viziunea sa, finalitatea scrisă a poeziei, superioară ideii de scris, rămân necuvintele, structuri verbale insolite, care produc perturbații semantice în ordinea lucrurilor, atracții sau respingeri, răsturnări sau înălțări. Asemenea unui inventator estetic, deschide calea celei de-a cincea stări de agregare a materiei. Cuvintele lui sunt configurate asemeni unui „loc geometric”. Energia semantică se eliberează prin găsirea unui echilibru între realitate și adevăr pe care doar el, poetul, îl vede și ni-l relevă: o plasmă spirituală, avidă și densă, ca o intersecție între concret și abstract, între prezent și absent, o stare în care cuvintele există latent și se trezesc. Acolo unde materia se metamorfozează în gând, se nasc cuvintele, pentru ca spiritul să cunoască existența misterului. Poetul privește în viitor, în infinitul mare, dar și în cel din noi, generând mutații esențiale în trăirile noastre. Și tocmai pentru că trăim vremuri în care verbul „a fi” se identifică tot mai mult cu „a comunica”, ecoul necuvintelor ajunge din lumea poeziei lui, până la noi. Rezonanța ne tulbură plăcut și ne invită la reflecții și la a căuta mereu altceva și asta pentru că ordinea pe care ne-o construim e o coerență bazată pe modele, simetrii, legi, sentimente, cuvinte și necuvinte. Comunicarea lingvistică a poetului este încă puternică și intră în rezonanță cu zone latente de spiritualitate, pe care le trezește. Nichita Stănescu, acest spirit solar al poeziei românești, deschide noi dimensiuni existențiale, pe care noi le trăim. Originalitatea expresiei impune un sistem poetic inedit. Aspiră să dea secundei eternitate, să oprească în loc starea de fericire. O stranietate vie și azi în poezie, o luptă cu el însuși, în care Cuvântul triumfă. AURELIA RÎNJEA

Revista LUCEAFARUL DIN VALE NR.2/ 2022

DRAGOBETE - sărbătoarea iubirii la români Îndrăgit de oamenii pe care i-a învățat să iubească, Dragobetele este sărbătorit și acum prin multe zone ale României. În magicul care plutește în aer, cu anotimpuri ursitoare, care i-au dăruit Tinerețea fără bătrânețe, cu prospețimea florilor, el cântă la fluier și acum prin poieni, pe plaiuri de țară, iubirea lui albă seducând fetele, cu chip când de om, când „Năvalnic” de floare, în umbra cerbului. Dragobete este și rămâne un leac pentru dragoste, magic vindecător de iubiri, cu chip de legendă. Dragobetele este considerat sărbătoarea dragostei la români, cu rădăcini adânci în tradiţiile dace. Dragobete, un personaj iubit din mitologia populară românească, fiu al Babei Dochia, ființă cu o parte îngerească, cu una pământească, este văzut drept zeul dragostei și al bunei dispoziții, protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet. O zi plină de veselie, pentru ca Dragobetele să-i facă pe iubiți să fie îndrăgostiți tot anul. Este o figură magică, pozitivă, simbol al primăverii. De ziua lui sărbătorim înnoirea firii și pregătirea acesteia pentru primăvară. O sărbătoare strâns legată de fertilitate, de renașterea și revigorarea naturii, dar și a omului, a vieții în creștere, odată cu trecerea la anotimpul de primăvară, când durata zilei crește față de noapte, zilele fiind mai însorite, care are loc în preajma echinocțiului de primăvară, pe 24 februarie. O nuntă a naturii în acord cu mișcarea astrelor, o retrezire la viață cu bucurie și speranță pentru băieți și fete. Sărbătoarea se mai numește și „Cap de primăvară”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Logodnicul pasărilor”, pentru că el oficiază nuntirea păsărilor în cer. Tradițional, de Dragobete, în unele zone, fetele și flăcăii, îmbrăcați de sărbătoare, se întâlnesc în fața bisericii, apoi pleacă să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară, pentru a le așeza la icoane sau a le folosi pentru farmece de dragoste. Expresia „Dragobetele sărută fetele!”, care s-a păstrat până azi, are rezonanțe profunde. Sărutul semnifică logodna celor doi, un legământ de dragoste pentru un an sau chiar pentru mai mult, fiind un prilej pentru a-și afișa sentimentele în fața sătenilor. Fetele mari încă mai strâng de cu seară ultimele urme de zăpadă, numită zăpada zânelor, care topită e folosită tot anul pentru înfrumusețare și pentru descântece de dragoste. În această zi, bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru a le merge bine în tot anul. E considerată o zi de sărbătoare în care nu se coase, nu se lucrează la câmp, dar se face curățenie generală în casă, oamenii se primenesc în haine curate, pentru a fi curați și a avea spor tot anul. În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete are simbolistica nopții de Bobotează, când fetele tinere, pun busuioc sfințit sub pernă, curioase să își afle ursitul, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată. Se crede că în această zi, păsările nemigratoare se adună în stoluri, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile. Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Cine sărbătorește această zi, va fi sănătos, va avea spor și va fi iubit tot anul! 24 februarie însemnă în viziune românului, sfârșitul sărbătorilor de iarnă și începutul primăverii și al anului agricol, ziua când natura se trezește, ursul iese din bârlog, păsările își caută cuiburi, participând și el la bucuria naturii. Cât de frumos este să ne păstrăm tradițiile noastre atât de curate și cu o simbolistică bogată, fără a le întina cu sărbători care nu ne aparțin. Merită să transmitem copiilor noștri aceste comori autentic românești, pentru ca spiritul românului să dăinuiască liber în marea orchestrație culturală a lumii. AURELIA RÎNJEA

LUCEAFARUL DIN VALE NR. 1/2022 preț 20 lei, expedierea prin curier www.libraria-luceafarul.ro

EDITORIAL EMINESCU – DAR SFÂNT Eminescu este binecuvântarea dăruită de Dumnezeu poporului român. Poate într-o zi ne vom dezmetici și vom începe cu începutul, vom rescrie povestea acestui popor cu lumina Luceafărului nemuritor. Poate într-o zi, vom auzi cum plopii murmură smeriți, în plânset de doină, romanța acest neam, unde doar în limba ta poți să-ți spui dorul, bucuria și jalea, unde doar în graiul acesta vom nemuri ca popor. Atâta tristețe în suflete… Doar Eminescu ne-a mai rămas să adune în jurul Lui românii din lume, vitregiţi şi fără Ţară, în viscolul ce tot mai mult coboară-n noi. Încă mai vorbeşte generaţiilor viitoare, încă se mai roagă s-aprindă spiritul sădit în noi, Limba noastră dulce de nai, de rai, cu flori de tei prinse-n icoană, să renaştem prin El! Curg anotimpurile… vremurile sunt tremurânde peste codrii Vlăsiei, peste câmpia nelucrată sau dată la alții, peste bucăţile de Românie vândute și umilite. Doar El ne poate aduna în jurul Lui, sub Tricolorul ca o punte între Pământ şi Cer. Dumnezeu ni l-a trimis pe Eminescu, acest suflet călăuzitor, pentru a ne bucura și înveșnici, să ne binecuvânteze și să ne sfințească prin Poezia Lui, care ne curge prin vene, cu care ne legănăm copiii, ne mângâiem bătrânii, care ne înalță la cer cu fior și dor în suflet. Ni l-a dăruit pe Eminescu, scânteie din spiritul nostru, Luceafăr nemuritor, să vedem mai bine cât e de frumoasă Limba noastră îngerească, cu propria ei demnitate, încrustată adânc în sufletul românului, să dăinuiască peste vremuri, să știm unde suntem Acasă. Aud un suspin celest… Eminescu e mereu român printre noi, coborând din icoana neamului. Spirit pur şi înalt! Am vrea să mai întârzie printre noi! Plânge teiul de dor, se vaieră plopii, piatra şi naiul și Enescu, romanţa şi stelele-n cer și Doina ce buciumul o cântă cu jale. Se cutremură munţii și cerul deopotrivă, veșnicia îmbrăcată în tăceri ne este călăuză peste timpul nepereche. Noian de nelinişti şi dureri pe-altarul Limbii Române. Iubirea Lui să dăinuiască, comoară a noastră sacră. O lacrimă curată a sufletului românesc. Cu numele Lui deschidem toate porţile Lumii! O Limbă strămoșească trăieşte în noi Românii. E veşnicia acestei Ţări. Aud cum ea doineşte eternitatea acestui popor, în umbre de ninsori. Prin ea am zidit o Ţară, prin ea avem urmaşi, prin ea va dăinui credinţa. Din Lumina ei vom înflori în primăvară, în miezul pâinii îl vom așeza mereu pe Dumnezeu. Eminescu e cu noi! Lăuntric, fiecare om poartă în suflet un tei. O biserică a românului! Păsări fugare cu dor de nemurire te învăluie. Un legământ de iubire într-o rugăciune verde. Șoaptele înserării adună iubirea în frunze, odată cu istoria acestui popor, cu Limba lui Română cu tăcerile de dor de lumină. Un Foc viu și sacru respiră peste umanitate, o Stea în universul credinţei. Lumina prinde chip. Luceafărul Sfânt pe bolta fiinţării umblă în tălpile goale pe glia strămoşească: Pace Vouă Românilor! De la fereastra cerului picură lumina îndemnându-ne să-L recitim pe Eminescu. Prin El ne întoarcem mereu la vatra strămoșească, acasă, unde El e frățiorul meu și al tău, al celor care vorbim Limba Română. Mereu măcinat de cugetări să afle încotro mergem… Nici azi nu știm… Demnitatea noastră încă se zbate să răzbească în istoria lumii. Matricea noastră de neam încă își caută locul cuvenit pentru acest popor. Eminescu a scos la lumină energiile creatoare ale cuvântului românesc și le-a arătat lumii. Ne luminează ca un far identitatea. Ne arată veșnicia care există în cuvânt. Să fim întru eternitate Acasă, întru Lumina ce suntem! Pentru Țara asta, cu siguranță, într-o zi de sărbătoare Eminescu va renaște! Dumnezeu iubește România! AURELIA RÎNJEA